În graba strică treaba, am notat greşit titlul picturii – Deux figures mythologiques e de fapt – d-aia nu o găseam eu pe Google.

Se poate admira aici (foto AFP – Francois Guillot), cam mică imaginea dar se văd totuşi zonele de care vorbeam, mai ales la personajul feminin din prim plan.

Misiune îndeplinită: mi-am luat diploma – un cartonaş A4 gălbui, cam auster, mă aşteptam să aibă beculeţe colorate; n-are.

Călătoria cu Blue Air: super ok, a fost o premieră pt. mine, timingul după ceas, fără întârzieri, zbor lin, aterizări uşoare (cu aplauze evident), personalul de bord civilizat, profi… la 115 euro dus-întors (+ 7 euro bagaj de cală), transfer asigurat Beauvais-Porte Maillot cu drum de o oră bun de dormit (13 euro), nici că se putea mai bine.

Criza văzută de la Paris: multe anunţuri de vânzare-închiriere pe clădiri, parcă ceva mai puţină lume la shopping şi pe terase, telejurnale mai sobre.

Vizita la şcoală a fost cea mai tristă: grevă, dar grevă de vreo 2-3 luni, nu sunt f. sigură, cred că e la mijloc ceva mişcare împotriva unor măsuri de rentablilizare a învăţământului superior. Oricum, faţă de prima mea vizită la Paris 3, în 1998, şcoala arată trist, parcă din ce în ce mai degradată… Am senzaţia că în tot parcursul meu şcolar (de la liceu încoace) am terminat când trebuia… am prins perioade calme, cu programe stabile, bune-rele, cum or fi fost, cu bursă de merit (când meritam), cu sesiuni sau examene fără scandaluri…  ce am reuşit, a fost cam pe pielea mea, cu durerile mele de cap şi nu cu ale altora.

Cireaşa de pe tort a fost vizita expoziţiei de la Muzeul de Artă Modernă (Palais de Tokio): “Giorgio de Chirico, la fabrique des rêves”. Am descoperit o grămadă de lucruri despre de Chirico, pe care-l situam destul de vag printre suprarealişti… Prima observaţie, faţă de vizitele la Musée du Louvre, e că nu se fo-to-gra-fi-a-ză. Punct. Avantajul maxim al unei expoziţii e că ai posibilitatea să te raportezi la mai multe imagini în aceeaşi sală, să te întorci la un tablou anume, să faci legături-conexiuni, să înţelegi de ce omul acela a pictat aşa şi nu altfel. M-au fascinat pânzele din perioada 1915-1920, peisajele metafizice parcă, unde lumina vine tot timpul din partea dreaptă şi unde invariabil există, în depărtare, un tren cu aburi. Am descoperit o serie de care habar nu aveam, (Les Bains mistérieux), autoportretele, dintre care două m-au lăsat cu gura căscată (vezi aici şi aici). Punctul culminant a fost în faţa unui tablou mai puţin cunoscut (n-am găsit imagini pe google), Deux figures mythiques, care m-a spart efectiv, nenea de Chirico plasează nişte zone de lumină şi umbră în culori reci, respectiv nuanţe de albastru – lumina şi în culori calde, respectiv nuanţe de orange – umbra. Tare.

(click pe imagini pt. mărire)

Bine, asta se întâmpla acu’ vreo 5 luni, când încă eram în cantonament pentru Tezele de la Paris 3. Şi era acea duminică cu intrare moka, în care am vizitat muzeul cu bunele mele prietene aflate în trecere prin oraş.

Revenind… eram cu gaşca în marea galerie de pictură italiană şi ne îndreptam încet, dar sigur, spre unul din punctele de interes maxim, sala unde este expusă Mona Lisa by Da Vinci. O lecţie de răbdare şi concentrare pentru public, pentru că vizionarea Monei se face stând la o coadă abil dirijată de angajaţii muzeului astfel încât să optimizeze fluxul de vizitatori, dar să le şi permită răgazul pentru o poză-două-trei, eventual o ocheadă pentru amatorii de pictură neintermediată de ecranul aparatului foto (brrr).

Când am dat cu ochii de masa de oameni, m-am enervat subit şi m-am revoltat pe măsură. Drept care am decis să mă întorc cu spatele la Mona şi să tratez cu dispreţ olimpian viermuiala din sală. Taman bine ce m-am căţărat pe soclul indiferenţei că am şi picat urgent pe spate, dând cu ochii de pânza imensă (9,94 x 6,77 m) Nunta din Cana semnată de Paolo Caliari, aka Veronese. O compoziţie grandioasă, condimentată cu o sumedenie de mici scene, legate sau nu între ele, gata să spuna o poveste, o şoaptă sau un zvon.

Şi ca să fiu mai vizuală, cam asta s-ar vedea la intrarea în sală, dacă aş fi vizitator unic al Monei (sursa imaginii: aici).

La întoarcerea de 180°, se desfaşoară priveliştea asta (sursa imaginii: aici),

iar pentru o versiune de tip wow, click aici (btw, şi sursa imaginii).

Buuun… Aşadar ăsta e un articol început, hăt demult, dar cam neterminat şi cu toate şansele de a rămâne şi ne-editat, dacă n-aş fi avut inspiraţiunea să-mi înregistrez impresiile la locul faptei, că d-aia avem NTIC (Noile Tehnologii de Informare şi Comunicare), MP3player-e şi alte gadget-uri.

Comentariul operei lui Veronese, într-un episod viitor.

Azi – brânză cu carne.

1) publicarea unui articol într-o revistă de specialitate (detalii în curând);

2) publicarea tezei într-o formă cât mai apropiată originalului depus la biblioteca facultăţii (detalii aici);

3) colaborări la o seamă de proiecte grafice tare interesante şi capitvante (în curând un update la portofoliu);

4) să citesc, în fine, pt. plăcerea proprie şi personală…  un text autobiografic care descrie minuţios cum funcţiona comerţul socialist în Epoca de Aur, încrengătura de relaţii/ pile/ corupţie din spatele tejghelelor sau monopolul onor’ Secu’ pe tot ce însemna poziţii-cheie: Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu – o carte de excepţie pe care am devorat-o la ceas de noapte în bucătărie, uf… minunat loc de citit.

Deocamdată, doar imagini de la susţinere. Dar presimt că articolul viitor va avea mai multe episoade…

Şantier, schele, macarale… sus-jos, încredere, emoţii, dubii, speranţă, nori, drum, fum, o uşă închisă-deschisă, cuvinte.

Revin.

Boooon. Intrăm în muzeu. Cum îl mai vizitasem acum nişte ani, am aruncat şi un ochi “sociologic” în jurul meu, încercând să-mi dau seama “de ce” şi “cum” priveşte lumea arta. Foarte mulţi turişti; pe cei din foarte îndepărtata Asie îi identifici din prima nu după ochii mijiţi, ci mai degrabă după harnaşamentul complex de care atârnă echipamentele foto-video. Pe scurt, multă lume şi aproape tot atât de multe aparate de fotografiat-filmat. Lucrul care m-a frapat acum, şi pe care evident nu aveam cum să-l descopăr la vizita din anii ’90, a fost superficialitatea cu care oamenii tratau operele expuse; mai precis, nu era nici măcar vorba de trecerea în revistă a tablourilor, de genul “ajuns în faţa lucrării/ uitat la notiţa explicativă/ aruncat o privire/ plecat mai departe” pentru a “bifa” cât mai multe… nuuu, asta se întâmpla înainte de “epoca digitală”. Acum vizionarea se petrece la modul următor: “ajuns în faţa lucrării/ potrivit aparatul foto/ poză tablou (dacă intră şi notiţa explicativă în cadru, cu atât mai bine)/ verificat dacă poza e ok, dacă imaginea e clară/ plecat mai departe”… Biata operă de artă beneficiază rareori de o privire ne-intermediată de ecranul aparatului foto.

(click pe imagini pt. mărire)

Depresie totală, pentru că de aici până la viziunea eco-post-apocaliptică din wall-e, parcă nu era decât un pas… [În film, oamenii sunt obezi, circulă cu ajutorul unor fotolii pe pernă de aer şi comunică între ei, când nu sunt bombardaţi cu mesaje publicitare, prin intermediul unui ecran ataşat de fotoliu şi poziţionat strategic ca să acopere tot câmpul vizual. Nu spun mai multe, e un film de animaţie marca Pixar de văzut ne-a-pă-rat]. Şi nu de alta, dar m-am surprins făcând exact aceleaşi gesturi ca şi ei… poze la greu. Adevărul e că primul impuls, în faţa unui obiect de x sute de ani, care respiră armonie-proporţie-frumuseţe era să încerc să-i surprind esenţa, să rămân cu imaginea, să fiu mai “bogată” cu o poză… Oooo, iluzorii intenţii, deşarte speranţe. Până la urmă, speranţa s-a ivit când mă aşteptam mai puţin. Familii cu copii, 5-10 ani, care erau acolo nu în Vizită la Muzeu, ci într-o ieşire duminicală relaxată, fără dispozitive megapixeli & co., şi care se plimbau de la o lucrare la alta, agale, comentând un detaliu aici, o pată de culoare acolo, o scenă amuzantă dincolo… “Voilà, ma puce, t’as vu le petit chien en bas du tableau???” – frântura de conversaţie care m-a liniştit că nu e totul pierdut.

Şi cum ziceam, râde ciob de oală spartă… nu m-am putut abţine să nu lipesc aparatul foto de bicepşii lui Marte, de textura de piatră ponce a statuii Moai, de fiorosul zeu beninez Gou (creat înainte de 1858) sau de jocul de priviri din Pietà lui Annibale Carracci.

(click pe imagini pt. mărire)